Barcelona Part II

Barcelona Part II

Have  a safe flight…

În parcul Guell, pe lângă faptul că am avut plăcerea de a mă poza prin locurile în care se filmase Vicky Cristina Barcelona, am descoperit ceva mai mult decât mă aşteptam – nu era atat de uscat precum credeam, era plin de verdeaţă, de oameni şi de gânduri. Ne-am plimbat rătăcit pe poteci şi am ajuns pe o bancă. Am ascultat chitară spaniolă, am cântat Tengo la Camis Negra a lui Juanes şi Guantanamera cu un artist care-şi trăia melodiile atât de intens că-mi părea tot mai rău să văd doar 3-4 persoane aplaudând din câte erau prezente.

Plimbandu-ne în port, la un moment dat, într-o dupamasa, ne întrebam cu Raul, cum e viaţa oamenilor care trăiesc doar pentru pasiunea lor şi atât. Vin în port se pun jos şi cântă la fluier. Cântă la chitară. Fac ce ştiu ei mai bine şi o fac cu o perseverenţa care e greu de trecut cu vederea. Am ajuns la concluzia că artiţtii nu sunt recunoscuţi în timpul vietii lor. Rar…Picasso, Gaudi…dar cu artiştii aştia care ne cânta serile şi zilele pe la metrou, prin porturi,pe străzi şi scări ce ne facem? Până la urmă rămânem ca în Filantropica: “Violonist care nici nu mai cânta de necăjit ce e…” continuarea o ştiti voi, dar nu se mai potriveşte acum.

Oamenii sunt foarte relaxati. V-am spus de femeia blondă, care lua cina langa noi, la restaurant, cu brăţările ei paradoxale de argint…cum altfel putea sa fie dacă nu relaxată. Cum să nu te simti lejer într-un oraş în care jumate din lumea pe care o vezi în centru, e în costum de baie, cu genţi de plajă. Băieţii poartă pantaloni scurţi Billabong, părul dat cu sea salt (for real) şi un prosop pe umar. Şi toţi vin din acelaşi loc:plaja. “Cerveza, Coca Cola, Mojito, Water?” – o data la 5 minute, mai aparea unu:  “Cerveza, Coca Cola, Mojito, Water?”. Sa nu uitam nici de gagicile cu masaju – te masau astea de 5€ de te durea capu şi cum nu aveau rest sa-ţi dea îţi găseau un motiv ca ar trebui să-ţi detensionezi de fapt şi spatele, sau ştiu io’ şi te mai masau de vreo 10€ din buzunar. În rest, valuri o idee mai răzvrătite decât cele ce scaldau stâncile  în Ibiza, o gramada de englezi şi lume dornică de soare.

Am mâncat mult peste şi ne-am plimbat până mi-am regretat ghetele de la Zara. Ca de obicei, după cum m-a obişnuit băiatul ăsta, după fiecare vacanţă, nu mai vreau să aud de papuci. De orice fel. Toţi mă enervează, toţi mă jenează, am un soi de talent în a-mi alege pantofi deosebiţi: frumoşi si inomozi, cel puţin pentru primele doua purtari. Mi-or fi picioarele de vina, că aţa păţesc de fiecare dată. O coadă de 15 minute ne aduce cu un pas mai aproape de o dorinţă veche: scufundările. Metafora, desigur. Ajunsesem la Aquarium-ul din Barcelona, un loc unde mi-am permis să respir normal, chiar daca eram, într-un fel, sub apă şi în acelaşi timp să raman de câteva ori cu respiraţia tăiata: sute de specii de peşti, corali, alge şi alte vietăţi se perindau prin fata ochilor noştri ca la cinema. Peşti mici şi agili a căror colorit părea desprins de pe podiumurile internationale convieţuiau cu ăstia mici, dungaţii din Finding Nemo. Bancuri de peşti de un argintiu prea fin defilau deasupra pisicilor de mare, într-un acvariu circular….

A fost o experienţă cu adevărat unică. M-am simţit ca un copil, ce-i drept auzeam pe lânga mine câte o englezoaică blonduţă: “Wow, look daddy, it’a lobster, a huge lobster!” şi mă regăseam în reacţia ei. Chiar era “uriaş”! Am văzut nişte creaturi, nişte meduze, nişte specimene out of space, chiar nu mă gândeam că există aşa ceva pe planeta asta. Câte o excursie dinasta îţi deschide puţin mintea şi te face să gândeşti şi în alte direcţii, ce-i drept.

Sunt caracatiăţele şi meduzele trimise de extratereştrii? Barcelona mi-a lasat, cu siguranţă multe întrebări fără răspuns, o sumedenie de amintiri în minte şi cateva motive foarte bune să mă întorc acolo. Unul, sigur :))

SUBSCRIBE

MY PLAYLIST

ON REPEAT RIGHT NOW